Am tras linia

Acum fix 2 ani am luat o decizie. Decizia de a pleca din tara, nu am intrebat nimic pe
nimeni, pentru ca orice ar fi spus, eu eram deja hotarat sa fac acest pas. Din motive
personale si financiare, mi-am zis sa incerc si altceva, mai ales ca inca din
adolescenta visul meu era sa plec din tara, sa ma inradacinez in alta parte a globului
pentru ca nu simteam ca as apartine de locul in care m-am nascut. Prima mea tinta a
fost SUA, stiam deja limba engleza destul de bine incat sa ma descurc in aproape orice
imprejurare si sincer mereu am cautat metoda cea mai usoara asa ca planul meu era fug
din tara, sa lucrez la Mac sa traiesc intr-un motel pana oi gasi o fiinta de gen
feminin si de nationalitate americana ca sa-mi iau green card, ca era iubire sau nu,
putin ma interesa, voiam sa scap cu orice pret. Minte de adolescent as zice acum,
intoxicata prea mult de filmele cu happy ending crezand ca eu sunt personajul
principal al vietii mele, cand de fapt parca sunt unul secundar. Intre am mai crescut,
mi-am facut si vreo 3 prieteni si o iubita, gandurile de a pleca au intrat pe plan
secundar, acum ma stresam cum sa fac bani. Facultatea care am ales-o m-a facut sa-mi
dezvolt imaginatia si sa-mi dezleg limba, dar nicidecum nu mi-a insuflat calitati
necesare pe piata de munca, cel putin nu ma directiona catre locuri de munca ce mi-ar
fi oferit satisfactie financiara enorma din prima. Totusi cand esti student sau dupa
ce termini studentia, din punctul meu de vedere orice loc de munca e bun ca te invata
anumite chestii, ce e ala un interviu, fluturas de salariu si cum e sa-ti faci un
buget, chiar daca te mai ajuta parintii si chiar daca stai cu ei, macar banii
castigati sa-ti ajunga pentru ce vrei tu toata luna, sau cel putin pentru ce-ti
permiti. Stresat de nevoia de bani si ca vreau sa simt ca fac ceva, m-am angajat, chiar din facultate, pentru 3 luni initial apoi pauza, iar dupa ceva timp am fost chemat inapoi pentru ceva mai stabil. Dupa un an, ma risc si mi depun CV-ul la aceeasi companie pentru o pozitie intr-un departament cu cerinte ce picau mai bine pe calitatile mele profesionale. Cam toti colegii mei din primul departament au avansat in diferite pozitii in companie, ne-am sustinut in deciziile noastre si se pare ca nu a fost o idee rea sa incercam. Compania la care lucrez momentan e singura la care am lucrat pana acum, asa ca nu as putea sa zic cum e la altele, insa mi se pare ca aici ti se acorda o sansa, nu trebuie sa dovedesti cu hartii ca stii, iar cei care te angajeaza risca, dar parerea mea e ca 90% le-au iesit. Au mai fost si lamai cum s-ar zice in engleza. Noua pozitie pe atunci mi-a permis sa intru intr-o lume in care nu m-as fi vazut vreodata, cea corporatista. Am intrat in contact cu tot felul de oameni, clienti, cu altii puteai discuta ca si cum te cunosteau de-o viata, altii aveau asteptarea daca se poate sa stai in genunchi in timp ce le raspunzi la intrebari sau incerci sa-i ajuti (*dramatizare*). Te adaptezi, mergi inainte, le demonstrezi frumos cu subiect si predicat totul. Oamenii cu care am lucrat au fost in proportie mare, oameni ca si mine, cu vise, dorinte, obligati sa stea la un birou de la 9 la 5 ca sa aiba bani pentru a-si indeplini anumite dorinte, dupa ce si-au indeplinit datoria de cetateni corecti si si-au platit taxe/impozite/chirie etc. In Romania, dupa toate astea nu-ti mai ramane asa mult de cheltuit pentru timp personal. Sarim un pic in timp cand la aceeasi companie se deschid 2 pozitii in cadru a 2 departamente diferite de data aceasta insa in Anglia. Depun CV-ul la amandoua si din fericire am prins unul din ele, din pacate nu era poate cel care mi-l doream, insa cel pentru care am fost considerat ca fiind cel mai capabil. Atat de bucuros eram, incat cand mi s-a zis de salariu, cam cu cat as ramane in mana, ma credeti ca le-am zis, nu ma intereseaza, eu vreau sa vin acolo, parca deodata s-a retrezit in mine flacara aia care ardea in adolescenta. Eram in stare probabil sa accept orice salariu atat timp cat ma vedeam plecat si pe alte meleaguri, altele decat cele romanesti. Dupa ce le-am dat de veste celor aproape de inima mea, am ramas surprins de sustinere cat si de faptul ca unii pareau tristi sincer ca as pleca, insa sunt o fire sceptica si paranoica asa ca nu am dat mare atentie acestor lucruri si nu stiam cum sa fac sa plec mai repede. Dupa ce am aranjat cazarea si zborul fost am dus si am zis ca inapoi nu ma mai uit. Acum dupa 2 ani, uite ca privesc in urma si ma gandesc cum ar fi fost daca ramaneam? Mi-am zis ca nu-mi va fi dor de oameni prea tare, de locuri, lucruri, insa se pare ca astazi sunt nostalgic si am mai avut asemenea momente de cand sunt plecat, si imi e dor de viata de dinainte, dar nu cred ca-mi pare rau ca am plecat. Cred ca am stat prea mult in Romania astfel incat am ramas cu inima acolo, iar mintea m-a dus dupa o situatie financiara mai buna, oriunde ar fi fost ea. Dar imi e dor de serile de vara cand ma plimbam prin Copou, de Stefan, chiar si de cartierul unde am copilarit, chiar daca rar treceam pe acolo cand inca eram in Romania, macar stiam ca era acolo, asa si cu oamenii. Nu-ti prea pasa cand stii ca-i ai la 10 minute distanta, zici, eh o sa-l vad maine, ii dau telefon maine... iesim in weekend..etc de trec luni/ani si cand te vezi cu persoana respectiva zici ca-ti e strain.

Primele 3 luni ziceam ca-s in vacanta, vorbeam cu cei dragi mie pe net, eram pe cont propriu intr-o tara, intr-un oras(?) pe care nu le cunosteam de nicio culoare. Parca nu-mi lipsea nimic, mie-mi place linistea si lucrurile cat mai putin complicate si ajuns aici mi se parea ca am renascut. La serviciu am cunoscut oameni de tot felul, dar cel mai important, nu s-a sfiit nimeni sa nu-mi intinda o mana de ajutor daca am avut nevoie, mai ales legat de transport si sa mai ies si eu din casa, ca singur nu prea voiam sa ies nicaieri, imi era de ajuns campul din spatele casei unde inchiriam o camera, un telefon, o boxa portabila si 6-pack de cidru. Am avut placerea de a cunoste oameni frumosi, talentati cu pasiuni ascunse la care nu te-ai gandi atunci cand stai de vorba cu ei sau la prima vedere. Nu a fost mereu extraordinar in ceea ce-i priveste pe cei cu care am intrat in contact, nu ma intelegeti gresit, dar unde nu dai peste idioti? Mergi mai departe, iti vezi de treaba, mai greu cand esti fortat sa lucrezi cu unii, dar daca ii tratezi cu capul sus, nu au ce-ti face. As mai avea multe de zic, probabil am si fost un pic haotic in exprimare si scris, insa am tras linia dupa 2 ani si as putea zice ca nu regret, nu-mi pare rau ca am plecat, dar asa cum am sperat ca intr-o zi voi pleca din tara asa sper acum ca sa ma intorc la un moment dat, sper doar sa am la ce. (tinand cont de situatia politica actuala).

Ca un P.S. as dori sa spun ca-i apreciez si ii respect pe cei care au reusit sa-si faca o viata in tara si se lupta cu sistemul ca sa le fie tuturor bine.

P.S.S. In ceea ce priveste partea financiara, in caz ca va intrebati, e ca si in restul Europei, vrei casa/masina si alte cele, faci imprumuturi/leasing etc, singura diferenta e ca aici dintr-un salariu iti mai ramane si d-ale gurii si concedii. Daca-s 2 e si mai bine.

Slow day

Staring into you
Can't seem to find the words
To say what I'm going through

Sitting quietly in line
Waiting for approval
Atta boy, you're doing fine

Chemical reactions in my brain
Make me want to kill you
But still hoping, you'll catch the last train

Promises, promises, break them all
No one cares, everyone forgets
All we do is postpone the fall

Jump high, jump low
You can't cut in front
No matter where you go

Be brave, be strong
Hits will keep coming
Always prove them wrong

Smoke that last cigarette
Quit for the day
Take of your belt

Drink that last drop of alcohol
Let it numb you as before
It's not the first time you drop the ball

Consume their love, nothing in return
Feelings make you weak
It's hard to heal a burn

Watch yourself look at the watch
Time is already lost
Nothing gained, bullet dodged

Words

I feel as if I missed a train in today's world. If you are unable to make it in real world, you still have a chance to make it in the on-line world. Some by singing, others by criticising people, making funny faces, anything that would tickle the funny bone or challenge the trolls on-line. Any type of publicity is good publicity, right? Considering my last posts on here haven't been that popular, I was actually considering of making a video post, though why would expose myself in front of so many? And why would I without any feedback? I hide behind my words, they are my mind's voice, they are the thoughts that taunt me in the middle of the night and won't let me sleep. It's harder to keep someone hooked with words, rather than with a video, in a video you can easily distract them by making funny faces or swearing which would appeal to the simple minded and they wouldn't care as much for the message as they just want to see someone acting stupid and feel superior, although not realising the person actually acting out is doing it for fun or sarcastically.
I thought of taking my thoughts in front of a camera (phone that is), never have I done it. I have been filmed. Why am I afraid to expose myself to the world? Why can't I just imagine that I am talking to a friend and just talk, make fun of stuff, question the world, the Universe? It's probably because of two main reasons, one being the fear of being, rejected and not acknowledged in any way and second being made fun of, as I have a constant need to please everyone. So thus being said I don't think I'll be making by video début any time soon, but I will keep writing, if not for anyone who reads, for myself to cleanse my mind from all that I see every day and how helpless we really are and no one realizes. In the meantime I live you with the below little nugget and song.

Midnight thought : The conception of Jesus Christ is basically the holly spirit impregnating Mary , a bit similar to Greek mythology when Zeus would .... anything that moved..

Proof that Christianity incorporated mythology and pagan traditions within it to bring the herd under one religion...

Still searching...

       How can you live life without a purpose, without a meaning? People around me live their lives like robots, we do what we are suppose to do, what we were taught and raised to do. Eat, breath, live, breed and die. How does that make us any different from bugs? Just because we can think and talk does that make us any different from the lowliest form of life on this forsaken planet? We still live by instinct, we are dominated by them. When we are threatened we react violently never calmly, when we are hungry we eat, if we are cold we try to find a way to get warm. You see our whole life is driven by basic desires and instincts. A job is a way to sustain our habits and to keep on living, a partner is the way to keep us sane and keep the human race going, Although do we want to do that? We are seven billions and rising in maybe a few hundred years if not less we will have over populated the earth if not by then we would have killed each other because of race or nationality. We will end up living in caves, instead of evolving we are devolving. We hurt and criticize our fellow human being instead of lending a helping hand. We pity the poor and the sick but once they are in our proximity we shun them.
      We need to come together as one, we need to forget about religion, about borders, what we think connects us, actually divides us. If we can renounce our ideals and find a common goal, that is when we will truly be at peace. Considering history though, the only time humanity has come together was when they were fighting a common enemy and that enemy was human as well. Killing each other is not the answer. We must stand united and forget our differences. I know UTOPIA cannot exist, but we can try. By reacting the smallest piece of gossip we just give power to the small hand of people that actually rule this world and they will be able to play us like a violin. Can you not realise that our lives have no meaning? You think you live and work for your children, but you are only raising up the next generation of tax payers and workers. I know it is said to enjoy the little things and people do that, but why not enjoy the full extent of what life has to offer. Why allow just 10% of the population to enjoy this planet, whilst there are people who have never at least drank clean water in their lives?
      Many have said this before and there will probably be many more that will say this in the future as well and will go by deaf ears, we need to wake up and take over our planet. YOU DO NOT OWN ANYTHING. This planet is full of resources to keep us going for millions of years to come, but this will not happen as long as there is a fistful of people controlling us. We are born in debt and we die in debt. Is that what we are living for, what we strive for?
All the science fiction movies that you saw will come to fruition, we will see our world end by our own hand unless we act. There will not be a religious apocalypse, no JESUS or ALLAH, Buddha or whatever will save us or show us the errors of our way. Currently humans are being pitted against each other and we will end up killing more of us than saving. Do you really want to live knowing that for you to be able to afford a microwave, "democracy" had to be brought to some poor middle east countries?
OUR POSSESSIONS OWN US.

Where are you devil...

Where are you devil? Are you as ignorant as the God that created you and I? Do you really exist? Are you really the monster literature and religion has portrayed you as or are you just a child that misbehaved and went against his Father's wishes? Don't we all do that, don't we rebel against our father, our mother? Against the world? Just because we think we know better, just because we want to see for ourselves what really awaits us, to find our path and than come back home glorious and prove to everyone they were wrong? After thousands of years Lucifer, tell me, have you found your way? Are you still rebelling? If God is as forgiving as everyone thinks, if were to say you are sorry, would he take you back? Would there be peace on earth if you and God reconciled? Can we really blame every evil that happens on this earth on you? As an outcast and a prisoner in prison of God's design, can you really do any harm? You were thrown from Heaven because you were jealous on His creation, maybe you wanted us gone, have Eden all for yourself, but by trying to destroy us you gave us knowledge, now to think about it, knowledge is what is going to destroy us. I would like to say we are better than animals, however looking at humanity, we are worse, much worse. Animals go by instincts, by what nature made them to be, we cannot blame them for what they do. Humans distort even instincts, even the basic nature of being an animal. We are consumed by our own thoughts and desires, the inequality that exists in the world. We think we are helping the poor child in Africa that lives in the desert, but by pulling him away from his family are we not doing the same thing as Lucifer did? We offer that child knowledge of what he could be, what he could achieve, we make him dream of a world he never thought existed and yet he was happy with his way of life, hunting, living with his parents. If a man is happy eating apples, why would you tell him that pears exist, only to tell him that in order to get that much better fruit, he has to work his whole life and only dream about it and hope he can get that extraordinary fruit without him actually knowing if he will ever get it. The comparison may seem poor, but it's only fitting, isn't it Lucifer? I am starting to question your motif as to why you made Eve eat that apple. Do we really need choice? All it seems to me is that we have the illusion of choice. How do you know that you chose to go left and you weren't actually pushed by circumstances and "coincidences" to go that way. Do you push us Lucifer? Does God? Do angels? Aren't you still an angel? A fallen one, but an angel nonetheless. If God has trapped you in hell, aren't you just the gatekeeper of His prison? Aren't all humans inherently good and evil? Can we justify the actions of a person who kill or steals or cheats on the fact they have a chemical imbalance? Or they had awful, abusive parents? If that child had a happy childhood, would he have been a good person? If I am to cut my finger now, is it because it was meant to be and will have some hidden meaning later on in life or will it be on the account of my sanity? Tell me Lucy, yes I just called you Lucy, maybe by mocking you, I'll be able to get some reaction out of you. That's what we humans do, when we feel that no one is watching, we scream, we cry, shout, anything to get the attention of those around us. Am I the result of a religious society and I am now acting out because I don't know what to believe any more? Is there a God, are you there Lucifer? Doesn't any of you want my soul? Is it that worthless? God, have you lost your faith in me as I have in you? Lucifer, am I already to go to hell is that why I am not worth any effort? Yet, is my soul mine to give? The powers that be, that brought us in existence, are my dreams and thoughts worthless? I am one person in 7 billions, why would any one pay attention to me? Why would anyone care of my dreams and hopes? Who cares about inequality? Whatever happens in the world, all we do is mock/discuss and that's it, in the end we only care about our mini Univers, the square we live in. We look upon the world only to achieve the catharsis state of our spirit, we empathize, but we would never want to be put in the same tragic situations that occur around us.
To digress a bit, as I did this whole time, are we not just robots? We all do the same things, literally, the same things, the small details don't matter, in the bigger picture, we are all born, we all learn, make mistakes, learn some more, work, have fun, hurt people, hurt each other, take revenge so on and so forth and in the end we just die. If we truly had a choice, if we really are free thinkers, then why don't we ponder upon how we got it here? Because it is our programming not question what was, what is and what will be. The few that study and try get answers on the above, they never will until we have evolved far enough to actually understand what we learned. Our programming will not allow us to define reality as we barely understand reality as is.

Anyway, goodnight God, Lucy, people, Universe, the powers that were.

Regrete

Viata noastra pana la un anumit punct reprezinta o suma de intamplari, coincidente si asa mai departe, insa ce faci cand iti urasti trecutul si iti e frica de ceea ce va fi? E o intrebare legitima considerand ca trecutul iti formeaza viitorul, iar persoanele ce te inconjoara te formeaza pe tine ca om.Acum trebuie sa o spunem ca trecutul inseamna si regrete si o intrebare care ma bate pe umar e cum scapam de regrete? Pentru ca ne trag in jos, ne tin in gaura aia neagra pe a carei margine stam si ne clatinam ba in fata ba in spate la un moment dat.In loc sa ma gandesc la ceva mai optimist eu ma gandesc la regrete si imi e frica deoarece ele se transforma in frustrari si aceste frustrari le porti cu tine in viata si cand se aduna, ori cedezi ori dai frau liber furiei si te razbuni pe niste oameni care ti-au fost mereu alaturi.Imi e frica de ce voi deveni, parca merg pe aceiasi carare, cateva abateri de la cale insa finalul pare inevitabil.As vrea sa scap, sa fug, dar cine te primeste cine te ajuta si oare nu e decat iarasi, doar o deviere de la cursul natural care mi-a fost deja stabilit?
Ma uit in jur si parca vad doar oameni fericiti sau cel putin multumiti, isi traiesc viata isi vad de ale lor, nu se gandesc ce e maine, pur si simplu traiesc, pare simplu, dar mie imi e asa de greu, asa as vrea sa ma feresc de viitor, sa-l fentez, sa fac ceva ce altii n-au facut, sa incep o viata noua.As vrea sa las totul in urma si totodata as vrea inainte de toate, sa le zic la toti si toate ce am de zis si ar fi perfect daca ar fi fara remuscari, pentru ca nu sunt eu vinovat de comportamentul lor, nu , chiar nu sunt, comportamentul meu a fost si este rezultatul actiunilor si decizilor lor asupra vietii mele, ca am fost prost si n-am stiut sa zic NU cand trebuia, nu am stiu sa fiu ferm, iar acum suport consecintele, recunosc, poate sunt vinovat ca am avut incredere in oameni, am avut incredere ca va fi bine.Incep sa cred ca mai bine ai incredere intr-un strain ca deh, de ce ti-ar vrea ala raul, doar nu are legatura cu tine, nu castiga nimic daca iti face tie rau, sau poate ca toti oameni au o urma de rautate si fara sa vrea iese la iveala.
Nu stiu ce sa mai cred, insa cert e ca nu-s unde vreau eu, dar oricum nu stiu ce vreau asa ca tot e bine, nu?Iar viitorul, nu , nu suna bine.

Moarte si... altele...

Am contemplat moartea, nu o data, nu de doua ori ci mai degraba de N ori, nu stiu de ce, cum am lasat de inteles, asta se intampla de ceva timp, chiar de cand eram copil.Aveam un mod ciudat de a ma adormi, altii lasau o lumina aprinsa, altii ascultau povesti, iar eu eram in lumea mea si ma gandeam cum ar fi sa fie sfarsitul lumii, ce s-ar intampla cu parintii mei, ce s-ar intampla cu mine, cu lumea, cum mi-as cauta eu parintii printre daramaturi, intr-un final insa ma alinam cu gandul Dumnezeu nu ar lasa sa se intample asa ceva, pentru ca asa cum ziceam eram copil. Pe masura ce am crescut nu m-am mai gandit la un dezastru natural, incepeam sa-mi imaginez cum ar fi sa mor eu si ce s-ar intampla cu ceilalti, cum ar reactiona si ce ar zice.Presupun ca macar o data in viata cu totii ne-am imaginat propria inmormantare, sau poate doar eu. Iar in ultimul timp chiar incerc sa justific intr-un fel sau altul suicidul.Da, bine, e o lasitate, asta discutati in comentarii daca vreti, dar oricum as da-o totul s-ar rezolva pentru mine, cei care raman in urma is problema.Personal, eu as fi okay, chiar daca as fi mort. Se pune totusi problema sufletului, care din nou e o problema delicata, daca avem asa ceva sau nu, daca exista rai sau iad, unde ar ajunge sufletul meu teoretic si ce s-ar intampla acolo.Sunt foarte multe intrebari si raspunsuri cam zero, e pacat ca nimeni nu s-a intors sa povesteasca.Tot ce avem e o carte sfanta si aia la randul ei scrisa de oameni care, deh, aveau harul lui Dumnezeu, care are nenumarate traduceri si multe s-au pierdut, biblia devenind intr-un final doar un ghid de moralitate, de buna purtare, lucruri pe care si parintii nostri ni le invata.Dupa cum vedeti, suicidul s-ar justifica pana la urma, macar am afla adevarul, ce exista dupa moarte, ce ne asteapta, si poate am afla si rostul nostru pe pamant.Urasc faptul ca sunt uman, atatea sentimente imbuteliate intr-o sticluta care e pe cale sa explodeze, frustrari, dezamagiri, cum reusesc altii sa mearga mai departe nu-mi dau seama, caci eu merg inainte din inertie.Impins la vale astept sa ma lovesc de zid care poate e in final scopul meu, pentru ca nu simt ca am asa ceva, niciun rost, prea des dau cu stangul in dreptul ca sa mai ma pot ridica dupa ce ma impiedic, sa nu mai vorbim si de faptul ca pe masura ce inaintam in varsta nevoile sunt din ce in ce mai mari, modalitati prin a satisface acele nevoi sunt putine, oportunitatile mici, nici nu stii cand trece sansa pe langa tine si te trezesti la 50-60 de ani inca muncind pentru un salariu de mizerie, si o pensie de cacat, ca sa te bucuri de..., de ce te poti bucura la asa o varsta, de baiatul sau fata ta, de nepoti?Cand tu habar nu ai cum si de ce ai ajuns unde ai ajuns cum te poti bucura de ceva? Reluand, in afara de biblie, ce mai avem? Mituri, zvonuri, vorbe din batrani care fac exact cat aia care le-au inceput, absolut nimic, a da te fac sa traiesti in frica, daca esti un om cu frica lui Dumnezeu, daca nu ajungi sa fi un nenorocit sau poate totusi esti unic pentru ca ai reusit sa spargi tiparul, ca esti diferit.Poate ca asta-mi doresc sa fiu diferit, dar cum pot eu sa fiu diferit, cand pe pamant sunt vreo 7 miliarde de oameni?Sa nu ne amagim, nimeni nu-i special, ce esti, ce ai facut si ce vei face , au fost, si au facut si vor face si altii, deci pointless, absolutly pointless. Nu reusesc sa gasesc un scop, o idee, orice mic gand, orice mica speranta asa avea se naruie, pentru ca nu ma simt si poate nu sunt atat de puternic incat sa duc pana la capat si mai repet inca o data n-am fost, nu sunt si nici nu voi fi rabdator.Rabdarea nu-mi sta in caracter, nu se poate sa-mi dai cate un fir de nisip pe an si sa ma bucur de castel cand mai am un pic si ma ingrop in el.Chiar nu vi se pare monotona viata de loc? Sa te nasti, sa inveti un sfert din viata, sa muncesti restul vietii, te casatoresti, faci copilasi, mai aduci o viata pe acest pamant sa indure greutati si-ti ingreunezi si tie viata cand vezi ca nu-i poti oferi totul si poate iti plange in brate ca poate mami nu mai e sau poate tati e un dobitoc, ce viata ar avea, ce ar deveni? Presupun ca sunt vreo cativa care-mi vor spune: "Sa nu stii, asta-i frumusetea vietii", noh, uite ca eu vreau sa stiu, nu-mi place sa traiesc in nestire, sa traiesc fara siguranta. Mai discutam despre cei lasati in urma in cazul in care intr-o familie ar avea loc o sinucidere, pai, ce te mai doare, ce suferinta, ca pentru tine nu mai e, iar pentru cei lasati in urma, eventual isi vor continua vietile, isi vor aduce aminte ocazional de cel ce s-a dus, poate cu drag, poate cu ura ca a facut fapta, insa dupa cum se vede si din ce stim, tu nu ai sa stii nimic, nu ai sa vezi nimic, nu ai sa simti nimic, poate sufletul tau va fi torturat in iad, dar totodata din cate tin minte, nici in rai, nici in iad nu ajungi cu trupul ca sa simti durere fizica, asa ca, nu-mi pot imagina un suflet suferind.Daca e sa o luam chimic tot ceea ce simtim este transmis de creier catre corp cu ajutorul unor substante, deci unde e misticul, unde "magia" fiintei umane? Suntem niste masinarii defecte, macar animalele isi stiu scopul, sa manance si sa fie mancate si desigur sa se inmulteasca, la o adica si noi suntem animale si facem cam aceleasi lucruri, ne deosebesc oare niste sentimente de animale care uneori par a fi mai umane decat oamenii?Surasul unui copil te face sa zambesti, iti provoaca niste reactii de simpatie, dar totodata si un pui de un animal oarecare provoaca aceleasi sentimente, sau poate o fi acea nevoie de a lasa ceva in urma care sa-si aduca aminte de tine, ceva de care in sfarsit sa fi mandru, sa nu fie un alt esesc in viata ta ca restul ideilor si gandurilor ce le-ai avut, sa nu ajungi pe marginea prapastiei si sa te arunci pentru ca traiesti pentru ceva, poate.Realitatea ce o descriu e si a voastra, doar ca refuzati sa o vedeti, trageti obloanele si mergeti inainte, insa Iona a vazut ca nu exista eliberare decat in moarte si personal consider sinuciderea un act de curaj, nu de lasitate, motivele insa pot fi uneori stupide si lipsite de sens, sa o faci pentru ca vrei un raspuns, bine, sa o faci pentru ca erai beat si nu ti ai pus nicio intrebare inainte de a o face, nu, nu e bine.Neputinta nu omoara deodata, ci incet, te face sa aluneci intr-o stare de nepasare si ce se intampla se intampla si tot ea te poate face sa iti pui streangul la gat din senin, fara avertisment pentru ceilalti, pentru ca intr-un final ajungem sa realizam ca suntem neputinciosi si recurgem la acest act final dintr-o piesa de teatru scrisa de un scenarist lipsit de idei marete, ce trebuie mereu sa-ti puna cate ceva in carca pentru ca spectacolul sa continue, niciodata sa nu poti sta pe loc si sa privesti apusul.Sa traiesti ca o dezamagire pentru toti din jurul tau sau sa mori si sa-i faci sa le para rau ca nu te-au lasat in pace?Da au incercat sa te sfatuiasca, dar din pacate te influenteaza si ajungi ca decizia sa nu mai fie a ta ci a tot a lor, ajungi sa fi tu o copie a ceva ce ei n-au reusit sa fie, in loc sa inveti din greselile tale inveti tot din greselile lor pe care le faci si tu la randul tau, pentru ca nu se schimba multe de la o generatie la alta, probleme si idei se duc sau revin, nimic mai mult, e inscris in ADN-ul nostru daca e sa fim conducatori sau sa fim condusi, daca e sa fim revolutionari sau niste oi ce se multumesc cu bomboane. Daca e sa mai filozofam un pic, fericirea e ca o bomboana, buna la gust, dar care se termina repede si-ti lasa o senzatie de placere pe moment, iar nefericirea e ca o durere de masea, stii ce te doare stii cum se poate rezolva, dar stai si astepti gandindu-te ca poate trece de la sine. E ciudat cum nefericirea survine dupa fericire, pentru ca nimic nu dureaza si sa traim din amintiri, nu-mi convine, totul sau nimic, e urat sa te afli la mijloc, sa oscilezi, sa nu stii in ce directie o iei.

Mai am multe de zis insa nu acum, dar tot aici, data viitoare nu voi mai scrie, voi vorbi si cine vrea sa asculte
 sa dea play cine nu, X.