Acum fix 2 ani am luat o decizie. Decizia de a pleca din tara, nu am intrebat nimic pe
nimeni, pentru ca orice ar fi spus, eu eram deja hotarat sa fac acest pas. Din motive
personale si financiare, mi-am zis sa incerc si altceva, mai ales ca inca din
adolescenta visul meu era sa plec din tara, sa ma inradacinez in alta parte a globului
pentru ca nu simteam ca as apartine de locul in care m-am nascut. Prima mea tinta a
fost SUA, stiam deja limba engleza destul de bine incat sa ma descurc in aproape orice
imprejurare si sincer mereu am cautat metoda cea mai usoara asa ca planul meu era fug
din tara, sa lucrez la Mac sa traiesc intr-un motel pana oi gasi o fiinta de gen
feminin si de nationalitate americana ca sa-mi iau green card, ca era iubire sau nu,
putin ma interesa, voiam sa scap cu orice pret. Minte de adolescent as zice acum,
intoxicata prea mult de filmele cu happy ending crezand ca eu sunt personajul
principal al vietii mele, cand de fapt parca sunt unul secundar. Intre am mai crescut,
mi-am facut si vreo 3 prieteni si o iubita, gandurile de a pleca au intrat pe plan
secundar, acum ma stresam cum sa fac bani. Facultatea care am ales-o m-a facut sa-mi
dezvolt imaginatia si sa-mi dezleg limba, dar nicidecum nu mi-a insuflat calitati
necesare pe piata de munca, cel putin nu ma directiona catre locuri de munca ce mi-ar
fi oferit satisfactie financiara enorma din prima. Totusi cand esti student sau dupa
ce termini studentia, din punctul meu de vedere orice loc de munca e bun ca te invata
anumite chestii, ce e ala un interviu, fluturas de salariu si cum e sa-ti faci un
buget, chiar daca te mai ajuta parintii si chiar daca stai cu ei, macar banii
castigati sa-ti ajunga pentru ce vrei tu toata luna, sau cel putin pentru ce-ti
permiti. Stresat de nevoia de bani si ca vreau sa simt ca fac ceva, m-am angajat, chiar din facultate, pentru 3 luni initial apoi pauza, iar dupa ceva timp am fost chemat inapoi pentru ceva mai stabil. Dupa un an, ma risc si mi depun CV-ul la aceeasi companie pentru o pozitie intr-un departament cu cerinte ce picau mai bine pe calitatile mele profesionale. Cam toti colegii mei din primul departament au avansat in diferite pozitii in companie, ne-am sustinut in deciziile noastre si se pare ca nu a fost o idee rea sa incercam. Compania la care lucrez momentan e singura la care am lucrat pana acum, asa ca nu as putea sa zic cum e la altele, insa mi se pare ca aici ti se acorda o sansa, nu trebuie sa dovedesti cu hartii ca stii, iar cei care te angajeaza risca, dar parerea mea e ca 90% le-au iesit. Au mai fost si lamai cum s-ar zice in engleza. Noua pozitie pe atunci mi-a permis sa intru intr-o lume in care nu m-as fi vazut vreodata, cea corporatista. Am intrat in contact cu tot felul de oameni, clienti, cu altii puteai discuta ca si cum te cunosteau de-o viata, altii aveau asteptarea daca se poate sa stai in genunchi in timp ce le raspunzi la intrebari sau incerci sa-i ajuti (*dramatizare*). Te adaptezi, mergi inainte, le demonstrezi frumos cu subiect si predicat totul. Oamenii cu care am lucrat au fost in proportie mare, oameni ca si mine, cu vise, dorinte, obligati sa stea la un birou de la 9 la 5 ca sa aiba bani pentru a-si indeplini anumite dorinte, dupa ce si-au indeplinit datoria de cetateni corecti si si-au platit taxe/impozite/chirie etc. In Romania, dupa toate astea nu-ti mai ramane asa mult de cheltuit pentru timp personal. Sarim un pic in timp cand la aceeasi companie se deschid 2 pozitii in cadru a 2 departamente diferite de data aceasta insa in Anglia. Depun CV-ul la amandoua si din fericire am prins unul din ele, din pacate nu era poate cel care mi-l doream, insa cel pentru care am fost considerat ca fiind cel mai capabil. Atat de bucuros eram, incat cand mi s-a zis de salariu, cam cu cat as ramane in mana, ma credeti ca le-am zis, nu ma intereseaza, eu vreau sa vin acolo, parca deodata s-a retrezit in mine flacara aia care ardea in adolescenta. Eram in stare probabil sa accept orice salariu atat timp cat ma vedeam plecat si pe alte meleaguri, altele decat cele romanesti. Dupa ce le-am dat de veste celor aproape de inima mea, am ramas surprins de sustinere cat si de faptul ca unii pareau tristi sincer ca as pleca, insa sunt o fire sceptica si paranoica asa ca nu am dat mare atentie acestor lucruri si nu stiam cum sa fac sa plec mai repede. Dupa ce am aranjat cazarea si zborul fost am dus si am zis ca inapoi nu ma mai uit. Acum dupa 2 ani, uite ca privesc in urma si ma gandesc cum ar fi fost daca ramaneam? Mi-am zis ca nu-mi va fi dor de oameni prea tare, de locuri, lucruri, insa se pare ca astazi sunt nostalgic si am mai avut asemenea momente de cand sunt plecat, si imi e dor de viata de dinainte, dar nu cred ca-mi pare rau ca am plecat. Cred ca am stat prea mult in Romania astfel incat am ramas cu inima acolo, iar mintea m-a dus dupa o situatie financiara mai buna, oriunde ar fi fost ea. Dar imi e dor de serile de vara cand ma plimbam prin Copou, de Stefan, chiar si de cartierul unde am copilarit, chiar daca rar treceam pe acolo cand inca eram in Romania, macar stiam ca era acolo, asa si cu oamenii. Nu-ti prea pasa cand stii ca-i ai la 10 minute distanta, zici, eh o sa-l vad maine, ii dau telefon maine... iesim in weekend..etc de trec luni/ani si cand te vezi cu persoana respectiva zici ca-ti e strain.
Primele 3 luni ziceam ca-s in vacanta, vorbeam cu cei dragi mie pe net, eram pe cont propriu intr-o tara, intr-un oras(?) pe care nu le cunosteam de nicio culoare. Parca nu-mi lipsea nimic, mie-mi place linistea si lucrurile cat mai putin complicate si ajuns aici mi se parea ca am renascut. La serviciu am cunoscut oameni de tot felul, dar cel mai important, nu s-a sfiit nimeni sa nu-mi intinda o mana de ajutor daca am avut nevoie, mai ales legat de transport si sa mai ies si eu din casa, ca singur nu prea voiam sa ies nicaieri, imi era de ajuns campul din spatele casei unde inchiriam o camera, un telefon, o boxa portabila si 6-pack de cidru. Am avut placerea de a cunoste oameni frumosi, talentati cu pasiuni ascunse la care nu te-ai gandi atunci cand stai de vorba cu ei sau la prima vedere. Nu a fost mereu extraordinar in ceea ce-i priveste pe cei cu care am intrat in contact, nu ma intelegeti gresit, dar unde nu dai peste idioti? Mergi mai departe, iti vezi de treaba, mai greu cand esti fortat sa lucrezi cu unii, dar daca ii tratezi cu capul sus, nu au ce-ti face. As mai avea multe de zic, probabil am si fost un pic haotic in exprimare si scris, insa am tras linia dupa 2 ani si as putea zice ca nu regret, nu-mi pare rau ca am plecat, dar asa cum am sperat ca intr-o zi voi pleca din tara asa sper acum ca sa ma intorc la un moment dat, sper doar sa am la ce. (tinand cont de situatia politica actuala).
Ca un P.S. as dori sa spun ca-i apreciez si ii respect pe cei care au reusit sa-si faca o viata in tara si se lupta cu sistemul ca sa le fie tuturor bine.
P.S.S. In ceea ce priveste partea financiara, in caz ca va intrebati, e ca si in restul Europei, vrei casa/masina si alte cele, faci imprumuturi/leasing etc, singura diferenta e ca aici dintr-un salariu iti mai ramane si d-ale gurii si concedii. Daca-s 2 e si mai bine.
